Timpul le vindecă pe toate; o să-ţi treacă, ai să vezi“. Frazele standard pe care le spun oamenii atunci când nu-şi dau seama că mai bine ar fi să tacă. Stefan nu s-a vindecat încă, şi nici n-ar vrea să o facă: să îşi uite mama ar fi un soi de trădare, 23 de ani şterşi cu buretele, toate clipele de fericire închise într-o Cutie a Pandorei pe care nimeni n-are s-o mai deschidă. Aşa că visează, în nopţi chinuite de sudori reci, despărţirea de care nu a avut parte, sărutul pe buzele îngheţate ale mamei  răpuse de cancer. Dimineţile care urmează sunt toate la fel de goale . Şi-apoi oceanul de singurătate al zilei, pe care îl traversează cu dinţii strânşi, aşteptând izbăvirea iluzorie a nopţii următoare.